Cum pot fi îmbunătățite rezultatele școlare ale elevilor?
Un studiu publicat de firma de consultanță McKinsey & Company analizează o temă de mare interes – „Cum pot fi îmbunătățite rezultatele școlare ale elevilor: noi concluzii bazate pe analiza datelor statistice” („How to improve student educational outcomes: New insights from data analytics”). Studiul are la bază datele testelor PISA din 2015, pe care le analizează pentru a identifica practicile care conduc la succes școlar în diferite sisteme educaționale. Două concluzii ne-au atras atenția prin faptul că se regăsesc în toate sistemele educaționale analizate în studiu și au un impact major asupra performanțelor elevilor. Pentru că le vedem aplicate cu succes și în școlile românești, le luăm în discuție în cele de urmează.
Prima concluzie a studiului este că mentalitatea elevului are un impact major asupra performanțelor sale școlare. Factori ce țin de mentalitate, cum ar fi motivația interioară și încrederea în sine, s-au dovedit a avea o influență de două ori mai mare asupra progresului elevului decât mediul socio-economic din care acesta provine. O atitudine de genul „e treaba mea să mă pregătesc cât mai bine”, convingeri cum ar fi „ce învăț acum mă ajută să reușesc mai târziu în viață”, o percepție a școlii ca un mediu incluziv, toate acestea au, conform datelor analizate, o influență majoră asupra performanțelor școlare, oriunde în lume, indiferent de sistemul educațional în care au fost făcute măsurătorile. Iar impactul lor e și mai mare în cazul elevilor care provin din medii dezavantajate.
La noi, unde în 2016, aproape jumătate dintre copii fie căzuseră în ghearele sărăciei, fie erau pe cale să îi devină victime, concluziile de mai sus ar putea aduce o undă de speranță. Ele ne spun că, până și atunci când situația de acasă pare fără scăpare, un licăr de speranță există. Iar speranța poate veni din școală, acolo unde ar trebui să se cultive în elevi mentalitatea care să îi ajute să scape din cercul vicios al lipsurilor. Să vină de la cadrele didactice chemate să le insufle copiilor încrederea în forțele proprii și dorința de a-și face un rost.
Judecată în acest context, capacitatea de a forma în elevi mentalitatea potrivită este cel puțin la fel de importantă ca informația de specialitate pe care profesorul o transmite la clasă. Pentru adulții care vor crește din cei aproape 2 milioane de copii aflați acum în risc de sărăcie, contează mai mult să își găsească motivația în propriul potențial decât galoanele profesorului pe care îl au în față.
Din prisma concluziilor trase în urma studiului, rolul de mentor al cadrului didactic ar trebui să se se bucure de aceeași importanță cu pregătirea de specialitate, o realitate ce nu o mai poate fi trecută cu vederea de cei ce au în mână direcția viitoare a sistemului educațional românesc. Sistem care are nevoie de speranță, motivație și încredere la fel de mult ca puștii care îi umplu băncile.
Cea de-a doua concluzie este că elevii obțin rezultele cele mai bune atunci când profesorul îi ghidează (teacher directed learning) până la un nivel de competență solid, iar apoi îi încurajează să cerceteze singuri și să tragă concluzii (inquiry based learning). Studiul arată că mix-ul didactic optim cuprinde, în cea mai mare parte, activități ghidate de profesor. Asumarea de către profesor a unui rol activ în lămurirea și sedimentarea informațiilor, conectarea lor cu informații anterioare, oferirea de modele de lucru pentru a le aplica, asigurarea feedback-ului pe parcursul întregului proces sunt esențiale pentru prograsule elevilor și nu au susbstitut. Mai mult decât atât, studiul arată că învățarea prin descoperire nu e neaparat necesară și că poate lipsi din mixul de metode folosite la clasă, fără să determine o scădere semnificativă a rezultatelor elevilor.
Concluzia de mai sus pare să întărească opinia tradiționaliștilor care consideră că instruirea trebuie să fie mereu ghidată de profesor și că gradul de libertate al elevului pe parcursul acestui proces trebuie să fie minim. Comunicarea are loc într-o singură direcție, profesorul are controlul, iar elevul este condus direct la țintă, fără ezitări și ocolișuri. Lesa rămâne scurtă, iar comenzile sunt ascultate întocmai.
Nimic mai departe de adevăr! Studiul nu arată lipsa de fundament a învățării prin descoperire. Demonstrează doar că este contra-productivă atunci când e introdusă prea devreme sau când e folosită fără un plan bine pus la punct. Elevii lăsați să zburde liberi pe pajiștile cunoașterii, în speranța că se vor întoarce cu un buchet superb de cunoștințe, se rătăcesc de cele mai multe ori. Ceea ce înseamnă energie irosită, confuzie și demotivare. Învățarea prin descoperire este o unealtă excelentă care poate pune la lucru gândirea critică, poate ascuți capacitatea de analiză și sinteză a unei minți curioase, dar are nevoie de un fundament solid pentru a funcționa. Iar baza aceasta e construită sub îndrumarea cadrului didactic, dirijat, pas cu pas. Este loc suficient de inovație și aici; învățarea dirijată nu presupune mersul agale, în urma profesorului, pe potecile bătătorite de generații printr-o anumită materie. E mereu loc pentru curiozitate, pentru conexiuni interdisciplinare, pentru lecții memorabile. Mii de activități sunt la un click distanță de profesorul care caută să își provoace elevii să îi îndrăgească materia.
Oricât de bine ar suna „învățarea prin descoperire” într-un plan de lecție, oricât de moderne ar face să pară orele de curs, ea rămâne o unealtă eficientă în mâinile celor care au deja un bagaj de cunoștințe care le permite să facă diferența între descoperirile relevante și steril. Studiul arată că eficiența ei e mai mare în sistemele educaționale performante și că dă rezultate modeste în sistemele cu scoruri mai slabe la testele PISA. În cazul acestora din urmă, învățarea ghidată de profesor e cea care face diferența, care aduce creștere. În acest context, studiul analizează și influența pe care noile tehnologii o au asupra rezultatelor elevilor. Datele arată că a oferi cadrelor didactice echipamentele de care au nevoie pentru a preda mai eficient (ex. un videoproiector) are mai mult impact decât a împânzi o școală cu tablete de dragul digitizării predării. Echipamentele în sine nu fac diferența, important este rolul pe care cadrul didactic este dispus să li-l atribuie în activitatea sa.
Studiul nu spune nimic din ce nu intuia fiecare dintre noi, dar demonstrează cu date că, indiferent de sistem, de nivelul de dezvoltare sau de gradul de prosperitate, premisele pentru succesul adulților de mâine sunt puse de profesorii de azi. Că principala investiție din educație este în ei, în profesori, o investiție care trebuie legată de rolul pe care ne dorim să și-l asume în dezvoltarea elevilor, dincolo de litera disciplinei pe care o predau. Că de asumarea rolului respectiv și de cât de bine și-l duc la îndeplinire nu depinde doar cine știe ce statistică din minister, ci viitorul nostru, al tuturor.
5 clișee sortite eșecului în educație
Inspirați de articolul scris de Sue Beckingham și bazat pe cercetările lui John Hattie, am preluat cele 5 clișee analizate de ea și le-am transpus în sistemul nostru de educație. Le-am auzit de suficient de multe ori propuse ca soluții, în discursuri oficiale și nu numai. Tocmai de aceea, am încercat să stabilim în ce măsură concluziile autoarei se verifică și la noi acasă.
Clișeu: judecăm performanța pe bază de standarde academice uniforme
Teoretic, e de dorit ca performanța școlilor să fie evaluată în raport cu o singură unitate de măsură academică (de exemplu, rezultatele la Evaluările Naționale). Doar că astfel ajungem să comparăm, cu același calapod, rezultatele unei școli cu procentaje mari de elevi în dificultate, cum sunt multe școli din mediul rural sau școlile din cartierele sărace ale orașelor, cu cele ale unei școli cu căutare, în care ajung, cu precădere, copii bine pregătiți, care se bucură de toate condițiile pentru a învăța. Demotivant pentru cele dintâi, irelevant pentru cele din urmă.
În opinia lui John Hattie, un criteriu care ar permite o evaluare mai apropiată de realitate ar fi progresul individual al fiecărui elev pe parcursul timpului petrecut în școala respectivă.
Ar pune în valoare, în egală măsură, eforturile cadrelor care muncesc să dea o șansă elevilor cu probleme la învățătură și ale celor care fac performanță cu elevii cu potențial. Ar ajuta la mai buna definire a nevoilor particulare ale fiecărei școli și la o distribuire mai echitabilă a resurselor în sistem. Ar contribui la reașezarea practicilor de la clasă mai mult decât un program centralizat de formare pentru 50.000 de cadre didactice. Ar permite recompensarea celor care investesc efort și pasiune în actul didactic, dincolo de ceea ce sistemul cere de la ei. Ar scoate în evidență adevăratele exemple de bună practică și le-am putea prelua rapid.
Clișeu: evaluările sunt un instrument esențial pentru performanță în sistemul de educație
Mai multe evaluări furnizează mai multe date cu privire la măsura în care elevii și-au însușit competențele prevăzute în programă. Teoretic, cu cât avem evaluări mai dese, cu atât informația este mai fidelă, iar tabloul din sistemul educațional e conturat în mai mare detaliu.
Doar că evaluarea râmâne o unealtă boantă dacă nu produce schimbare, de la nivel de clasă, la nivel de sistem. Când s-a întâmplat ca, după analiza rezultatelor la Evaluările Nationale, să se ia decizii privind redefinirea programei, a metodelor sau privind introducerea de noi instrumente didactice pentru materiile cuprinse în evaluare? E la latitudinea cadrelor didactice să se replieze, să improvizeze pe curricule ghipsate, pe planuri de învățământ din care deja dau orele pe-afară, dacă vor să găsească alternative mai bune la felul în care sistemul înțelege să îi instruiască pe elevi.
Cum ar fi dacă am pune mai degrabă accent pe modul în care sunt folosite rezultatele evaluărilor, decât pe rezultate în sine? Atunci ar fi imperativ ca, de la cadrul didactic și până la responsabil din minister, să se ia măsuri în momentul în care evaluările arată că sistemul nu dă rezultatele așteptate. Ar fi totodată obligatoriu să li ofere cadrelor didactice libertatea, răgazul și pârghiile de care au nevoie ca să își adapteze predarea pentru a răspunde eficient nevoilor elevilor.
Clișeu: atunci când părinții au posibilitatea să aleagă școala la care își înscriu copiii, se generează concurență care e în beneficiul școlilor
Într-o lume ideală, în care resursele sunt distribuite egal, în care profesorii buni nu fug de școlile cu probleme, probabil că principiul „luptei” pe elevi între instituțiile de învățământ ar avea consecințe benefice în tot sistemul. Ar duce la programe de studii mai ofertante, la condiții mai bune, la mai multă preocupare pentru elevi și părinți. Însă realitatea de la noi arată că, în ciuda condiționării înscrierii copiilor în școlile cărora le sunt arondați, avem unități de învățământ privilegiate și Cenușărese care și-au pierdut orice speranță că ar mai putea ajunge la bal.
Motivele pentru care persistă această stare de fapt sunt numeroase și nu pot fi analizate aici. Dar Hattie vine cu o propunere interesantă. E vorba de posibilitatea de a alege profesorii, nu școala. Sistemul funcționează la noi, informal. Și ar putea avea efecte foarte bune, dacă ar fi adaptat și formalizat.
Evaluarea cadrului didactic de către elevi și părinți e importantă. Ea trebuie să nu se mai facă „la colțul casei”, să nu mai aibă iz de bârfă, să devină feedback util cu privire la perfomanțele și efortul celor care ne formează copiii. De ce nu am putea avea un instrument prin intermediul căruia părintele să dea calificative profesorului, pe un set de atribute obiective care definesc nivelul și calitatea efortului investit de acesta în elev? De ce nu ar folosi un asemenea instrument pentru a recompensa, inclusiv financiar, profesorii care au calificative constant bune? Ar așeza relația părinte – profesor pe o altă bază, una de natură profesională și ar oferi părinților un cadru organizat în care să se exprime cu privire de la activitatea de la clasă.
Clișeu: cu cât sunt mai puțini elevi în clasă, cu atât nivelul clasei crește
Probabil că aceasta e convingerea multor părinți și, la prima vedere, e îndreptățită. În clase cu 30 sau chiar 35 de elevi, pare imposibil să te poți adresa problemelor fiecăruia dintre ei. Și totuși sisteme educaționale cu renume, cum ar fi cel japonez sau cel corean, performează cu clase mari, de până la 33 de elevi. În același timp, la noi acasă, numeroase școli din mediul rural, cu clase cu puțini elevi, au rezultate slabe.
Mai important decât efectivul de elevi dintr-o clasă este modul în care activitățile derulate sunt adaptate la specificul clasei și la nivelul de pregătire al elevilor. Elevii sunt împărțiți în funcție de competențe, fie că recunoaștem acest lucru, fie că nu. Se lucrează, de multe ori, doar cu cei buni, pentru că nu există o practică a lucrului diferențiat, iar cadrele didactice care vor să lucreze astfel trebuie să se descurce „pe barba lor”.
Nu am auzit de nicio preocupare notabilă în domeniu, de soluții la dispoziția cadrelor didactice menite să le ajute să lucreze cu grupuri de elevi în paralel, în funcție de nivelul lor de pregătire. De o curriculă diferențiată, de materiale de lucru dedicate pentru cei care vor mai mult și pentru cei care se zbat să ajungă la linia de plutire. Iar un manual unic cu siguranță nu ajută într-o clasă în care freamătă 35 elevi. Numărul contează mai puțin, însă contează că, deși nu au același nivel de pregătire la materia respectivă, folosim același tipic de activități educaționale pentru toți.
Clișeu: Calitatea educației depinde direct de sumele pe care statul le investește în sistem
Ne-ar plăcea să putem spune că e doar un clișeu și că eficiența unei asemenea măsuri nu se confirmă. Nu e cu putință, pentru simplul fapt că nu știm cum e să ai un sistem de educație suprafinanțat. În articol, autoarea compară sumele investite pe elev, până la finalizarea liceului, în Finlanda și Statele Unite. Analiza arată că, deși SUA cheltuie mai mult, testele PISA o clasează sub Finlanda. Deci mai mulți bani nu îți asigură educație mai bună. Hmm…
Dar Finlanda cheltuie de 6 ori mai mulți bani per elev decât și-a propus România să cheltuie în 2018. În aceste condiții, comparația nu are rost, dar o concluzie ar trebui să se impună: finanțarea dă rezultate atunci când are în spate obiective legate de performanța reală a sistemului de învățământ, transpusă în calitatea produselor sale, elevii. Așa cum manualul digital sau derularea de programe de perfecționare nu pot fi scopuri în sine pentru care trebuie alocate resurse. Testele PISA furnizează un set clar de rezultate pentru atingerea cărora merită să investim. De ce nu ne-am gândi la investițiile pe care trebuie să le facem ca să avem elevi mai bine pregătiți în raport cu acest etalon?
Synergetix aleargă pentru Centrul „Teodora”
Este deviza cu care echipa Synergetix a participat la Semimaratonul Galați, pe 11 septembrie 2016. Acum, la o zi distanță, au rămas distracția din timpul cursei, ceva febră musculară și satisfacția că am susținut o cauză în care credem – am ajutat copii cu situații familiale dificile să își continue și să își finalizeze studiile.
Cum s-a ajuns aici? A fost nevoie de ceva efort și perseverență, pe alocuri de diete drastice și de ore de somn sacrificate pentru antrenament. Treptele spre birou au fost urcate cu gemete, am pierdut numărul cănilor de cafea cu care am gonit somnul de după alergările de dimineață, ne-am înecat suspinele la despărțirea de ciocolata preferată. Ziua semimaratonului a venit ca o izbăvire, echipa era gata de start, motivată, energizată, pusă pe fapte mari.
Nu am trecut cu vederea niciun detaliu. Ne-am echipat ca niște profesioniști. Ne-am documentat în ședințe tehnice exhaustive. Ne-am făcut până și propriile numere de concurs atunci când organizatorii ne-au anunțat că nu ne vor da numere oficiale. Pregătirile au mers perfect.
Iar cursa a fost pe măsură. De dimineață se așternuse o ceață fină pe traseu, iar faleza Dunării arăta extraordinar. Am găsit mare de lume la start, o explozie de râset și energie de care ne-am molipsit pe loc. Și cu un zâmbet ștrengăresc în colțul gurii, am alergat ca niște supereroi (cel puțin așa ne-au zis organizatorii). Am zburat razant cu pământul, au trecut kilometrii ca prin minune, nici n-am simțit afurisitele de pante sau crampele de care ne temeam atât de mult.
Și am câștigat cu toții! Copiii, echipa Centrului și noi. E greu de cuantificat câștigul nostru. Ne-am mobilizat, ne-am susținut, am tras împreună. Am alergat și am sărbătorit împreună. Și abia așteptăm să facem asta din nou, pentru o cauză în care credem.
O cauză cum e cea care ne-a adus la startul semimaratonului. O cauză strâns legată de ceea ce facem în fiecare zi – resurse care să îi ajute pe cei care învață să se pregătească mai bine. Ne-am oferit sprijinul tocmai pentru că așa putem ajuta 20 de copii să rămână în școală. Îi putem ajuta să se folosească de educație pentru a-și face un rost, pentru a ieși din izolarea la care îi condamnă sărăcia de acasă. Sunt 20 de destine care, datorită unor oameni inimoși și bine pregătiți, înfloresc în loc să se irosească.
Ei sunt dintre elevii pentru care începutul școlii nu înseamnă rechizite și pantofi noi. Ei sunt elevii pe care sistemul, din lipsă de resurse sau de disponibilitate, îi trimite „în fundul clasei”. Sunt ținta notelor mici, a criticilor profesorilor și a înțepăturilor colegilor. Cei care, parcă fără să își dea nimeni seama, după un timp, dispar din bănci. Foamea, neputința sau răutatea îi gonesc din școală și îi aruncă în stradă – o risipă impardonabilă de minte și pricepere. Ajung să îngroașe statisticile celor care nu iau examenele, ale celor care nu au loc de muncă, ale celor care …
Aici intervin adevărații supereroi, cei care nu aleargă doar o dată pe an, ci zi de zi, la locul lor de muncă, unde salvează copii ca aceștia. Sunt oamenii extraordinari care lucrează în Centrul de zi „Teodora” și în Fundația „Inimă de copil”. Îi ajută să rămână în școală și să se folosească de educație ca să își schimbe viața. Le dau încredere în propriile puteri și îi îndrumă să își găsească un rost în viață. Îi hrănesc, îi sfătuiesc, îi susțin. Iar copiii înfloresc în grija lor. Ajung să își finalizeze studiile, să își asigure un trai decent, să își întemeieze familii. Și mulți revin în Centru, ca voluntari, pentru a da înapoi din ce au primit.
Pentru ei am alergat. Pentru că și noi credem cu tărie în dreptul fiecărui copil la o viață decentă și în rolul pe care educația îl are în atingerea acestui deziderat. Ne face mare plăcere să îi ajutăm pe cei care fac aceste lucruri să se întâmple. Și încercăm să ne aducem propria contribuție la ceea ce înseamnă „educație de calitate” prin fiecare acțiune pe care o întreprindem, prin fiecare produs pe care îl realizăm.